ESCUELA RURAL de antaño - Recorremos las AULAS de nuestros abuelos y padres para recordar su INFANCIA

Dos Torres de Mercader este un mic cartier din Castellote din Teruel Maestrazgo. În vechea primărie, unde au fost instalate școlile, în 1994 a fost creat un muzeu în care s-a adunat tot mobilierul și materialele școlare care făceau parte din învățământ în alte vremuri. Ei bine, acesta este micul muzeu pe care l-am pregătit aici în Dos Torres pentru a ne aminti de școala pe care am avut-o aici. Aceste birouri, hărți, este ceea ce a fost întotdeauna în această școală. Poate că toți copiii care au trecut prin această școală au folosit aceleași piese, pentru că hai, eu, tatăl meu, știu că el a fost pe aceste mese și eu la fel. Deci, ei au fost mereu aici. Școala a fost mereu aici, în primărie. Totul a fost depozitat aici și mai avem câteva piese rămase, spațiul este limitat și nu putem pune totul în acest moment. Am început școala când aveam șase ani. Amintirile pe care le am era deja o școală mixtă, anterior erau două săli de clasă, una era pentru băieți și alta pentru fete, eu mergeam mereu de la cel mai mic, de când putea să înceapă primul curs și până a plecat de la școală, că doar acolo era profesor și profesor și nu avea altceva de ales. Aici, în sala de clasă alăturată, avem biroul care era pentru cei mai mici copii. Puteți vedea că este mult mai jos. Eram puțini copii, dar pentru ei era o sarcină grea pentru că trebuiau să organizeze o clasă pentru trei sau patru clase diferite. Deci, asta complică puțin lucrurile, cred, pentru că nu este același lucru să ai grijă de un copil de șase ani decât de unul care are deja 10 ani. Așa că, cred că le- ar fi puțin greu să organizeze sarcină pentru toată lumea. Cursuri de desen, mai ales pe vreme bună, când vremea este deja primăvară spre vară, în mod normal făceam aceste cursuri afară, ne-am plimbat și am profitat pentru a face o poză. Iarna aceste săli de clasă erau foarte frig. Aveam o sobă și era vorba să venim, nu-mi amintesc dacă a fost unul dintre elevi în fiecare zi sau am făcut-o câte o săptămână, adevărul este că nu-mi amintesc foarte bine, dar este adevărat că trebuia să aprindem aragazul pentru că atunci când vor sosi restul tovarăşilor va fi puţină căldură. Sâmbăta dimineața era temele fetelor, trebuia să venim să facem curățenia, apoi mătură și curăța. Sâmbăta dimineața era ocupația noastră și în mod curios doar pentru fete. Pentru copii această sarcină nu exista. Primii ani în care am înființat acest mic muzeu am avut o zi de conviețuire cu copiii copiilor din orașele învecinate, au venit copiii din Cuevas, cei care au fost aici și cei din Ladruñán. A fost o zi de conviețuire pentru toți copiii și au fost încântați. Această școală s-a închis în vara anului 1975. A venit iunie, copiii erau foarte fericiți, toată lumea era în vacanță, dar apoi a venit septembrie și nici un profesor nu a venit aici. Copiii sunt foarte fericiți pentru că mai multe vacanțe, dar părinții noștri sunt foarte îngrijorați pentru că au văzut că lucrurile nu se rezolvă. Au fost multe întâlniri, multe discuții și acolo s-a decis că această școală și-a închis porțile. S-au oferit să ne ducă părinții la Castellote sau să ne ducă la o școală acasă din Teruel. Așa că, după multă luptă, am optat să mergem la o școală acasă din Teruel. Castellote este foarte aproape, dar mijloacele de transport de acum 35 de ani nu erau ca acum. Când eram în Teruel, copiii care își aveau satele lângă Teruel, dacă nu în fiecare weekend, o făceau și nu se putea duce acasă, dar copiii din Dos Torres erau la aproximativ 160 de kilometri distanță, așa că era imposibil. Ne-am dus practic acasă când era un pod. Poate că în fiecare lună și jumătate ne- am întors să ne vizităm părinții. De asemenea, este adevărat că părinții puteau veni să ne viziteze în acel interval orar, dar nici lor nu le-a fost ușor, pentru că nu a fost disponibil ca în momentul în care toată lumea are mașină, drumurile sunt în stare bună, la acel moment . timp în care nu existau Era așa. Deci, lucrurile au fost complicate pentru toată lumea. Întotdeauna spun că dacă nu există râsete, nici răutăți, nici jocuri, acel oraș intră în tristeţe. Nu există viitor în acel oraș acum, pentru că ei sunt cei care vor continua și e adevărat că în Dos Torres s-a pliat acolo, s-a terminat acolo. Pentru că toți am căutat o viață în altă parte. Iluzia Encarnei Espada de a nu lăsa amintirea copilăriei, a școlii și a primelor litere să cadă în uitare , a condus-o, în colaborare cu primăria Castellote, la crearea acestui mic muzeu al școlii din Dos Merchant Towers. Sunt Eugenio Monesma, regizor și producător al documentarului pe care tocmai l-ați văzut. Dacă v-a plăcut, vă încurajez să vă abonați la canal activând notificările de la clopoțel și astfel vă puteți bucura de sutele de documentare pe care le am deja pe canal și pe care le voi încărca săptămânal.